Ecumenismul, calea spre pierzare (X) Şcoala pariziană de „Ortodoxie” – Un laborator al falselor doctrine şi al ereziilor

Î
n decursul întregii sale istorii pământeşti, Bisericalui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului.Acesta este motivul pentru care ea este numită
Biserica Luptătoare
, spre deosebire de
Biserica Biruitoare
, ce seaflă în Ceruri, şi cu care se va uni, la sfârşitul veacurilor.Aşa cum deseori se întâmplă, Biserica cea prigonită - din chip de rob, precum Însuşi Hristos
(Filipeni 2, 7),
a devenit biruitoare. Tradiţia Bisericii ne confirmă faptul că puterealui Dumnezeu
„întru neputinţă se săvârşeşte”
(II Cor. 12, 9).
După căderea Imperiului Rus ortodox din 1917, toate oştirile vrăjmaşe s-au întrar-matîmpotriva creştinătăţii.Aceasta a fost de departe nunumai cea mai crâncenă pri-goanăbolşevică din istoriaBisericii, dar totodată şi un masacru general, început decătre pseudo-ortodocşi şi for-ţelepotrivnice lui Dumnezeu.Pe vremea când mult- pătimitoareaBiserică Orto-doxăa Rusiei era chinuită de ucigaşii bolşevici, alături demembrii „Bisericii Vii”, Pa-triarhiiConstantinopolului şial Alexandriei, împreună cu Hrisostom al Athenei au pus paie pe foc din exterior. Enciclica Sfântului Sinod Arhie-rescal Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, afost scrisă în exil, în Sremski Karlovţi, la data de 24august/6 septembrie anul 1927, fiind în legătură cu ne-înţelegereapricinuită de Mitropolitul Evloghie, care arupt întreaga dioceză vest-europeană de la trupul BisericiiOrtodoxe Ruse din Afara Graniţelor, alăturându-se jurisdicţieiPatriarhiei de Constantinopol.Mitropolitul Evloghie a fost sprijinit de următoriiepiscopi: Vasilie, Patriarhul de Constantinopol, Meletieal Alexandriei şi Hrisostom, Mitropolitul Athenei, dim- preunăcu Sinoadele lor. Dar ce putem spune desprePatriarhatul constantinopolitan al ultimilor şapte ani? Cu părere de rău, trebuie să spunem că în zilele pătimirii salede pe urma regimului bolşevic, Biserica noastră a trebuit să îndure prigoana şi apăsarea Patriarhiei de Constan-tinopol, alături de cea a Bisericii Vii, a inovatorilor şi aaltor schismatici.Episcopii ruşi au privit dintotdeauna cu evlavie la sca- unulPatriarhal al Constantino- polului, ca la un adevărat stră- jeral Ortodoxiei, nădăjduind că aici vor găsi dragoste fră-ţeascăşi sprijin pentru Bise-rică. Dar vai! Încălcând sfin-telecanoane, fără a aduce lacunoştinţa autorităţii întregiiBiserici a Rusiei, şi în ciuda pro-testelorierarhilor ruşi, Pa-triarhiaConstantinopolului şi-a adjudecat multe regiuni aleBisericii Ruse, în Polonia, Finlanda şi Estonia; a încercat chiar să pună mâna pe diocezele Bisericii Ruse din Ame-ricaşi Europa Occidentală; a dat binecuvântare Biseri-cilorPoloniei, Ucrainei şi Georgiei să se rupă de Bi-sericaRusă şi să capete statut de Biserici autocefale.Dar cu mult mai groaznic a fost ceea ce a urmat dupăce comunităţile schismatice precum „Biserica Vie” şiinovatorii şi-au făcut apariţia în sânul Bisericii. Fanarul a intrat în relaţii cu aceste slugi preaplecate ale regimuluisovietic ateu, întrunind Sinodul schismatic din anul 1923,în care Sfântul Patriarh Tihon a fost condamnat, propu-nându-sechiar ca el să fie caterisit şi exclus din mona-hism. Patriarhia de Constantinopol a fost de acord cu tri-mitereaunei delegaţii la Moscova, pentru a interveni în or-ganizareaBisericii, sugerând chiar că Patriarhul Tihon artrebui să îşi părăsească scaunul şi să renunţe la titlul său.După Conferinţa din 1923, într-un mod cu totul po-trivnicadevărului, Patriarhia de Constantinopol a început să răspândească, în mod deliberat, informaţii false, spu-nândcă întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul ca-lendar, iar acest lucru i-a indus în eroare pe Patriarhul Tihon şi Arhiepiscopul Se-rafimal Finlandei. Pe fondul unei pre-siunicrescânde din partea Constantino- polului, multe Biserici Ortodoxe au în-ceputintroducerea cu forţa a noului ca-lendar, lucru care a provocat multe tul-burărişi împărţiri în rândul credinciosilor şilorde pretutindeni.Patriarhia fanariotă a mers încă şimai departe, contrar sfintelor canoane
(7Ap. şi 7 Antiohia)
şi practicii bisericeşti,introducând obligatoriu noua Pascalie în Finlanda, ridicând noi şi noi neînţe-legeriîn Biserică, şi făcând ca monahiişi mirenii credincioşi Ortodoxiei să fiesupuşi multor interdicţii şi izgoniri, din partea autorităţilor locale, conduse deHerman Aava. În luna octombrie sau no-iembriea anului 1926, la Moscova s-aţinut sinodul schismatic al inovatorilor.Vasilie, Patriarhul Constantinopolului şiMeletie al Alexandriei au fost de acord să participe la această întrunire lipsită de Dumnezeu.Asta a făcut ca Patriarhia de Constantinopol să fie un aliat al „Bisericii Vii” şi al inovatorilor din Rusia, stricătoarea sfintelor canoane referitoare la prăznuirea SfintelorPaşti şi începătoare a neînţelegerilor şi schismelor din toa-tăBiserica Ortodoxă. Guvernele non-ortodoxe, inovatorii,membrii „Bisericii Vii”, grupurile declerici protestanţi,organizaţiile masonice s-au luptat din răsputeri să fure uni-citateaOrtodoxiei, stricând-o.Istoria tulburării din Biserică din anul 1926 şi fon-dareaInstitutului Teologic din Paris sunt strâns legate.Din nefericire, ideile – şi mai ales cele de natură dis-tructivă, sunt caracterizate prin abilitatea de a captivaminţi şi a servi drept sursă de inspiraţie pentru fapte şievenimente nefaste.Studiile teologice au început în clădirea Serghiev, la17/30 aprilie 1925, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică,numită mai târziu „Institutul Teologic”. În scrisoareaenciclică din 18/31 martie 1927, Sinodul arhieresc alBisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor notează căacest institut „a fost înfiinţat de Mitropolitul Evloghie,fără cunoştinţa sau binecuvântarea Sinodului şi aConsiliului”. Profesorii ce au fost angajaţi să predea aiciau fost aleşi dintre cei ce nu aveau studii teologice superioare, ori dintre cei ce aveau un statut oarecumdubios în ceea ce priveşte mărturisirea de credinţă.Cine erau aceşti profesori? Aproape toţi dintre eierau membri ai „Frăţiei Sfintei Înţelepciuni – Sophia luiDumnezeu”, condusă de preotul eretic Serghei Bulgakov.Unele informaţii despre această organizaţie ocultă au fost oferite de Prinţul Trubeţkoy – un laic, ce atrage atenţia luiBulgakov – purtător de rang clerical, că statutul FrăţieiSfintei Sophii, prevede existenţa unei ierarhii, formatădintr-un „şef spiritual” şi trei categorii de fraţi.Structura acestei organizaţii dovedeşte faptul că ea afost înfiinţată pentru o activitate conspirativă bine de-finită. „Şcoala Pariziană”, cu tot cu Insti-tutulsău Teologic, a avut ca scop iniţial„oferirea de adevărată hrană duhov-niceascătineretului rus din diaspora, a-flat în căutarea unei iluminări spiri-tuale, şi dornic de a-şi jertfi energia, punând-o în slujba Bisericii”. Dar oarechiar aşa a fost? Oare profesorii acestuiInstitut – sophianiştii – aceşti inovatoribisericeşti au putut să dea elevilor ohrană „cu adevărat duhovnicească”?
Adevărul a fost altul: aceastăgrupare, în acelaşi timp în care uneasub auspiciile sale tineretul – cea maiinfluenţabilă categorie de vârstă, fă-ceapropagandă egalităţii tuturor re-ligiilorşi sectelor, cultivând o indife-renţăreligioasă totală în rândul mem-brilorsăi.
În afară de acest lucru, prin-trecursanţii săi se numărau şi tineri sec-tanţi, îndoctrinaţi de erezie şi plini deduh propagandistic. Asociaţia a introdusapoi în sânul său erezia nestoriană, caretăgăduia Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi care a influen-ţatfoarte mult doctrina protestantă contemporană. De ase-menea, mai mult decât dubioasă a fost respingerea folo-siriioricărui simbol creştin: crucea, semnul Fiului Omu-luişi a jertfei Sale mântuitoare. Acest fapt, desigur, nu pu-teasă nu lase urme asupra gândirii religioase a oricărei per-soanece intra în contact cu Asociaţia, în plan ideologic.În 1926, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Afara Rusiei a promulgat o rezoluţie în care, printre al-tele, şi-a manifestat „dorinţa ca Institutul Teologic să fiescos de sub asistenţa financiară a masonilor.” Mitro- politulEvloghie nu a adoptat această rezoluţie sinodală,acţionând după voia sa proprie, în ceea ce privea pro-blemaInstitutului Teologic”. După cum evenimentele ulterioare au demonstrat-o, Mitropolitul Evloghie nu aavut libertatea de a acţiona independent. Am spus maiînainte că statutele Frăţiei erau în aşa fel concepute încât – conform interpretărilor Prinţului N.S. Trubeţkoy, în anumite condiţii, puteau apărea situaţii inadmisibile din punct de vedere canonic, în care un episcop se putea găsiîntr-o postură de subordonare faţă de un preot, care ar fiîndeplinit, în acel moment, funcţia de şef spiritual alFrăţiei.
„Iată, a chinuit nedreptate; zămislit-a durere, şi a născut fărădelege”
(Ps. 7, 14).
Aceste cuvinte ale SfântuluiProoroc David descriu cât se poate de adevărat această„Şcoală Pariziană”. Profesorii ei - din care majoritateaerau membri ai Frăţiei, provenind din Asia şi Europa;inovatori, „anarhişti mistici” (aşa cum se auto-definea N.Berdiaev), sau simpli sophianişti - au creat un laborator al„ortodoxiei”, în care au născocit false învăţături şi erezii.Acest lucru s-a făcut cu un scop precis. Vreme de şaptedecenii, acest „laborator” a atras mulţi tineri, care iubeausincer Ortodoxia, otrăvind conştiinţele celor ce aveau sădevină viitori preoţi sau teologi ai Bisericii, prin îndoctri-narealor cu înţelepciunea mincinoasă a sophianismului şia modernismului bisericesc. Această influenţă nu s-a li-mitatdoar la Paris. Ea îşi înfipsese adânc rădăcinile în mintea viitoarei comunităţi a diasporei, răspândindu-se,de aici, în întreaga Biserică Rusă, migrând de aici în sânulBisericii Ecumenice, pe care a remodelat-o încet, dar maieficace decât orice „congres panortodox” organizat de că-treierarhia inovatoare.Toţi aceştia – Berdiaev, Bulgakov, Schmeman, Meyen-dorf- au fost şi încă sunt cei ce aduc stricăciune în sferaduhovnicească a lumii ortodoxe. Printr-o înălţare a minţii,imposibil de dezrădăcinat, şi prin supunerea în faţa apos-tazieianticreştine, ei au continuat să propovăduiască des- prelibertatea „bisericească” şi „doctrinală”, în tot tăvă-lugulei distrugător. Nu este deloc întâmplător faptul că nepocăit, „AvvaEvloghie”,a de-claratcu puţin timp înainte demoartea sa: „ceamai susţinută lup-tăa vieţii mele afost cea dusă pen-trulibertatea Bi-sericii”. Liberta-tefaţă de Cine şice?! Faţă de dog-me, canoane, şi fa-ţăde ascultarea deBiserică? Sau, poa-te, faţă de Însuşi Capul Ei?!
„Slobozenie lor făgăduindu-li-se, singuri robi fiind ai stricăciunii”
(II Petru 2, 19).În afară de propovăduirea ecumenismului, acest In-stituts-a făcut rampă de lansare pentru alte erezii, precumSophianismul – eufemistic numit „Sofiologie”, sau pentruo rătăcire ce susţinea dumnezeirea numelui lui Dumnezeu(Imiabojnicestvo), cunoscută şi sub denumirea rusă de„slăvirea numelui” (imiaslavie), şi alte multe alte inovaţii.Participarea la mişcarea ecumenică cere compro-misurifără precedent, din partea creştinilor ortodocşi.Aşa se face că, în anul 1933, pregătind terenul implicării or-todocşilorîn ecumenism, protoiereul Serghei Bulgakov ascris următoarele rânduri: „(...) de dragul unităţii în rugă-ciuneîmpreună cu ei (protestanţii, n.trad), Ortodoxiatrebuie să se smerească, să se compromită, să facă anu-miteconcesii – ca să zicem aşa, pentru a lăsa loc dra-gosteişi bunăvoinţei, de dragul unei iconomii a Bisericii,ar acest lucru va fi îngăduit ca o jertfă a dragostei (...)”.Cu alte cuvinte deci, concesiile ecumenice fac apelcătre credincioşii ortodocşi să sacrifice nu doar canoaneleBisericii – chipurile „învechite şi desfiinţate din practicabisericească”, dar şi să renunţe la rugăciunile către MaicaDomnului şi Sfinţi, pentru că ei nu există în cultul eretic protestant. Tatăl minciunii vorbeşte lumii prin gura unorastfel de „avocaţi” precum Serghei Bulgakov, introducând aceste concesii blasfemiatoare ale „auto-compromiterii”şi ale „sacrificiului dragostei”.Cel mai înşelător aspect al acestei Şcoli de la Paris îlconstituie falsificarea învăţăturii ortododoxe, sub pretextul unei căutări creative, de factură teologică şi filosofică.Atmosferă spirituală a acestui Institut, a cărui biserică arealtarul orientat către apus, şi nu către răsărit, era îmbibatăde acest pseudo-gnosticism şi falsă înţelepciune apuseană, plină de trufie. Era mai mult decât suficient să urmezicursurile acestei şcoli, pentru a deveni un adept al lipseide conştiinţă duhovnicească şi al ereziilor făţişe, propovă-duitede profesorii săi.Din nefericire, falsitatea şi viclenia intelectuală a a-cestormincinoşi dascăli, ca şi incompatibilitatea lor cuadevărata Ortodoxie au rămas adesea neobservate – nunumai de către heterodocşi, dar şi de către mulţi ortodocşifără o pregătire teologică suficientă, dar mai ales fără otemelie patristică sănătoasă. În acelaşi timp, „profesorii”de la InstitutulSaint Serge din Paris, care au de- păşitgraniţeleBisericii, au dat ecumeniştilor şiinovatorilor în ma-teriede credinţăşansa de a se face purtători de cu-vântai unei te-melii„ortodoxe” profund şi deli-beratviciate, cuscopul obţinerii unei convergenţereligioase, prin diluarea adevărului ortodox cu toate min-ciunileereticilor.Când sfântul Stareţ de la Optina, Cuviosul Nectariea fost întrebat în legătură cu Institutul Teologic de la Paris,el şi-a manifestat neliniştea cu privire la natura eretică aacestei şcoli. Cu privire la Y.M.C.A. şi la cursurile luiBerdiaev, prezentate la cel de-al doilea Congres al acesteiorganizaţii, Sfântul Nectarie a spus:
„Astfel de asociaţii(de genul Mişcării Creştine) dezvoltă o filosofie inaccep-tabilăduhului ortodox”.
Aceste cuvinte ale înţeleptului Stareţ s-au adeverit din plin...